Monthly Archives: Decembrie 2006

Evanghelia Te Deumului de multumire- o mostenire pentru EU

Din Evanghelia Te Deumului de mulţumire care se slujeşte în unele parohii cu câteva minute înainte de intrarea în Anul Nou vă ofer o moştenire a românilor de păstrat în noua identitate:

Aveţi credinţă în Dumnezeu! […]

Pentru aceasta vă zic vouă: toate câte cereţi, când vă rugaţi, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă.

Anul Nou pentru ortodocşi

Pare incredibil dar pentru ortodocşii practicanţi revelionul are semnificaţii mărunte.

Agrişă şi cu mine, fără a constitui o excepţie în comunitatea noastră, ne pregătim diferit pentru întâmpinarea zilei de 1 ianuarie.

Anul nou bisericesc are loc la 1 septembrie şi nu semnifică înnoirea anului ci reînceperea ciclului de închinare. Valorile noastre sunt ancorate în Cer şi ciudăţeniile noastre capătă sens doar când accepţi primatul lui Hristos în viaţă.

Pentru noi revelionul are imaginea ştearsă şi umbrită de excese de aceea încercând să nu sfidăm prietenii cărora le scapă convingerile noastre participăm la petrecere cu moderaţie si ne retragem discret după miezul nopţii.

De ce ne retragem după miezul nopţii?

Pentru că dimineată, la ora obişnuită, se slujeşte Sfânta Liturghie a Sfântul Vasile cel Mare. Acolo unde preotul îşi asumă puterea, la sfârşitul acesteia, se săvârşesc slujbele lui Vasile cel Mare, adică exorcismele.

Agrişă e de părere ca ar fi trebuit sa fiu discret fiindcă societatea tot mai înstrăinată de sacru va citi în loc de de cuvântul ” exorcisme” altul, anume „Tanacu” şi se va irita. Dar mie nu-mi pasă.

(Ne aducem fiecare de acasă crucea pe care să ne lege popa cu fată spre icoana Înfricoşatoarei Judecăţi 😉 )

Realitatea existenţei diavolului şi a lucrării sale în lume, departe de a fi concept medieval, este un concept a cărui acceptare sau respingere precizează profunzimea sau diletantismul cunoaşterii teologice creştine.

Întâi ianuarie începe pentru ortodocşii români cu exorcizarea răului din vieţile lor. La acest 1 ianuarie Europa primeşte simbolic în societatea ei şi apelul ortodocşilor români de a se exorciza a răului din măruntaiele sale.

Agrişă nu uită în nici un an să sublinieze continuitatea logică în sacralizarea lumii prin ciclul care debutează cu Postul Naşterii Domnului.

Ciclul căruia Agrişă i s-a făcut apostol este determinat de:

  • postirea şi curăţirea de patimi dinaintea sărbătorii Naşterii Domnului;
  • adoraţia Naşterii Domnului, a coborârii Dumnezeului necuprins în limitarea cărnii pentru a restaura capacitatea îndumnezeitoare a firii umane;
  • celebrarea sacrificului Sfântului Arhidiacon Ştefan datorat excelenţei în trăirea duhovnicească;
  • binecuvântarea năzuinţelor tuturor, mireni sau laici, în viitorul an prin Te Deum-ul de An Nou;
  • exorcizarea lucrării diavoleşti din comunitatea creştină prin slujbele Sfântului Vasile de Anul Nou;
  • reaşezarea lumii în sacralitate prin sfinţirea apelor la Botezul Domnului şi sfinţirea intimă a credincioşilor prin pelerinajul sacru al sfinţirii caselor în care preotul externalizează slujirea din consacrarea bisericii în intimitatea fiecărei case de credincios.

Astfel participarea noastră la revelion are alte coordonate şi alte aşteptări iar strângerea noastră la biserică la ora 23 semnifică bucuria noastră specială.

Din vizuini iar vin mituri de Crăciun

Agrişă a fost invadat de născociri şi aproximări legate de Crăciun. Sunt de acord cu el că este neplăcut să vezi cum oameni educaţi vorbesc şi scriu fără noimă. A scrie neargumentat este impardonabil azi, dacă avem acces la blog, avem şi la Google. Să folosim măcar motoarele de căutare dacă e prea dificil să mânuim carţile.

Exemple:

Moş Crăciun ar fi Santa Claus (Saint Nicholas, Father Christmas, Kris Kringle), adică Saint Nicholas importat de americani din Suedia. De acolo, reimportat în Europa ar fi ajuns la noi. Santa Claus este deci nimeni altul decât Moş Nicolae ale nostru, dar…isteţii noştri spun că adevărata origine a lui Moş Crăciun este serbarea Sfântului Nicolae. Moş Crăciun era îmbrăcat în albastru şi datorită graficianului Haddon Sundblom angajat de Coca Cola pentru o campanie publicitară în 1931, Santa a îmbrăcat roşu şi alb. Nu zău?! Coca Cola (pe lângă alţii) spune că nu e aşa. Şi asta e doar o minoră inexactitate. Apoi fireşte că SinterKlaus era îmbrăcat în haine episcopale. În America a purtat şi veşmânt de vânător cu capcane! În Germania era îmbrăcat cu blănuri.

Acum vin cele „frumoase”. Moş Crăciun în spaţiul românesc nu are nimic în comun cu Moş Nicolae. Poate doar darurile. Moş Nicolae, la români, este doar încorporarea în tradiţia mireană a unui sfânt real şi a unor însuşiri ale sfinţeniei sale.

Kernbach, Densuşianu şi N.-Voronca şi etnografi prea mulţi de pomenit identifică prezenţa Moşului Crăciun în fondul arhaic precreştin din spaţiul traco-getic. Un moş în şirul de moşi- divinităţi. Încorporarea în tradiţia creştină mirenească s-a făcut de către popor şi nu are acceptul clerical deplin nici azi. Moş Crăciun nu este acceptat ca prezenţă doctrinară sau morală în teologia ortodoxă. Imaginea ( pt teologi fie „logoi”, în sensul raţiunilor spirituale din lucruri) lui este acceptată apropierea doctrine datorită potenţialului motivaţional şi moralizant. Acest principiu a conservat şi alte imagini ale tradiţie precreştine stră-române.

În teologia ortodoxă română principiul revelat Apostolului Petru prin plasa cu vieţuitoare prohibite de Lege şi totuşi oferite de Domnul consumului apostolului (FA. 11, 5-10) a fost aplicat şi în direcţia asumării şi îmblânzirii tradiţiilor precreştine.

Între legendele Crăciunului circulă şi unele care au sursă livrească, de inspiraţie din evanghelia apocrifă „Protoevanghelia lui Iacov” care denunţă un Moş Crăciun malefic şi crud care taie mâinile fetei sale pentru că a ajutat-o pe Maica Domnului. Mâinile cresc la loc prin voia Maicii Domnului. Mitogemul acesta se leagă de arhetipul divinitătilor feminine ale pădurii care sunt simbolizate prin copaci cu ramurile retezate, după cum susţine Ivan Evseev. Olinescu reproduce o legendă a Crăciunesei care se încheie cu extraordinara convertire a lui Crăciun cel rău în urma minunilor făcute de Maica Domnului.

Agrişă vede în această legendă şi exprimarea convertirii logoilor de moşi-divinităţi de la păgânismul rău şi egocentric la creştinismul binefăcător.

Ca să mă exprim în limbajul acceptat de promotorii mitului inventării americane a Crăciunului: So, Moş Crăciun a fost ever prezent în tradiţia noastră.

În Occident imaginea lui Santa (nume care sterge referirea la Sfântul Nicolae) a devenit personajul simbolic al sărbătorii secularizate atât de radical încât numele Christmas e prea mult şi devine jucăuş Xmas.

Disperarea umaniştilor români (apropo, ce nedrept că se numesc umanişti) este că la noi legătura dintre Crăciun, colinde şi credinţă este atât de mare încât dacă vrei să o tai te autoexcluzi din atmosfera de sărbători.

În sfârşit, noi creştinii răsăriteni suntem bucuroşi că Sfântul din Mira, provincie bizantină, a oferit apusenilor una din cele mai frumoase perioade al anului.

Bucuria vine de la ortodocşi. 😉

Apogeu

Semnificaţia superbă a prezenţei celebrării Sfântului Arhidiacon Ştefan după două zile de intensă bucurie a darurilor este discretă.

Atât de discretă încât mi-au trebuit ani întregi pentru a o gusta.

Jerfa Arhidiaconului Ştefan ne arată bucuria sacrificului pentru Dumnezeu şi a mărturisirii credinţei.

În această lumină văd tot ceea ce se întâmplă din Ajun până azi ca prilej de mărturisire în bucuria sacrificiului dăruirii.

Hristos s-a născut, iar Sfântul Ştefan prin El s-a născut în viaţa adevărată.

Naşterea Domnului

Naşterea lui Hristos să ne fie de folos!

Agrişă este foarte fericit să colinde. Fiecare an este delimitat de două spaţii ale fericirii absolute: Învierea Domnului şi Naşterea Domnului.

Mi-a spus în Ajun:

„Ortodoxia românească este prezentă în manifestarea ei desăvârşită mai cu seamă în însuşirile copilăriei recâştigate. Da! Copilăria recâştigată, anunţată de Mântuitor ca fiind condiţie a intrării în împărăţia dumnezeiască, este caracteristica evidentă a ortodoxiei româneşti. Gândeşte: bucuria de a colinda, a face şi primi daruri. Belşugul meselor răsfăţate şi bunătatea împrăştiată peste comunitate… Ce sunt acestea altceva decât invazia copilăriei curate în inimile adulţilor răciţi de viaţă?

Şi nu doar de Crăciun, ci de multe mari sărbători: inocenţa ouălor de Paşti cu pretenţii de simbol şi stâlpările de Rusalii cu poleieli de moft etnografic.

Din când în când copilăria noastră tânjită impune ritualul de recâştigare a curăţeniei sufleteşti.”

Naşterea lui Hristos să ne fie de folos!

Într-adevăr, anul acesta am urmărit cum cei credincioşi şi cu dragoste au trăit copilăreşte şi absolut bucuria Naşterii Domnului, iar alţii s-au plâns ba de consumism, ba de Moş Crăciun, ba de roşeaţa sau verzeala hainelor moşului, de importul său sau de imposibilitatea acceptării sale ecclesiale.

Copilăria, nu ştie de acestea. În joaca ei, ea câştigă fericirea arvunită de Pruncul Hristos, maturitatea cu mofturii savante nu face decât să producă persoane triste, care colindă dar nu acceptă pe Hristos, primesc colindători şi murmură cu ei compoziţii ale teologilor, se imbuibă la mese de Crăciun mestecând totodată duplicitatea ifoselor de umanişti luminaţi. Anul acesta a fost destul de răspândit soiul de umanişti engleziţi pentru care Jingle Bell s-a asociat cu stripteze în haine roşii.

Naşterea lui Hristos să ne fie de folos!

De teama sfinţeniei acestei copilării revendicate, credincioşilor nu li s-a îngăduit un post în pace.

I-au tulburat „maturii” invidioşi cu neo-iconoclasmul cu fundamente şovăielnice, cu filosofia economică a prohibiţiei participării BOR la activităţii economice legale, cu legea cultelor şi aberaţia pericolului de cenzură pus de aceasta, cu spovedania tanaciană învelită în aproximări şi spaime acuzatoare şi nu în ultimul rând cu fundamentalismul de prost gust care a injectat până ce şi Muntele Athos făcând să curgă odată cu sângele de athoniţi şi picătura utopiei păstrării trăirii în duhul dragostei.

Naşterea lui Hristos să ne fie de folos!

În postul acesta cel mai greu a fost să te păstrezi credincios echilibrat. Pentru că te afli la mijloc, lovit de secularişti diletanţi la fel ca de fundamentalişti anarhişti. Conspiraţia diletanţilor încearcă să ucidă copilăria din tine.

Rămân cu Agrişă alături de copiii cu care colindăm şi încerc să păstrez mirarea supremă:

Copilăria a cuprins în carnea sa toată dumnezeirea necuprinsă!

Naşterea lui Hristos să ne fie de folos!

Onor Timişoarei

Sunt 17 ani de când a fost împuşcat.

Moartea i-a fost mai aproape decât oricine, a scăpat în mod minunat selecţiei pentru crematoriu. Viaţa lui a fost în mâinile prietenei şi la dispoziţia celor pe care Dumnezeu i-a scos în calea ei.

Ce a contat atunci pentru el? Rockul, chefurile, colegii? Oare el ştie?

În zi de azi, îmbrăcat în reverendă, trece anonim pe lângă oameni care se bucură de libertatea câştigată şi prin sângele lui. Pentru ei a sărutat moartea pe gură.
Totuşi unii l-au întrebat acuzator unde a fost Biserica la Revoluţie.

Pe stradă. Ar putea să le spună, dar ar însemna un lung demers anticlericalist care ar duce la expunerea eroismului său.

Ori el evită acest lucru. Şi eroismul său continuă în asumarea învinuirilor care nu-i aparţin.

Într-atât încât sunt zeci de oameni care cred că-l cunosc dar nu ştiu că sub reverendă, în coasta lui, ca într-a Domnului său, se ascunde incredibilul adevăr.

Jertfa de sânge care a renăscut Biserica.

Onor Timişoarei în ’89 şi tinerilor care au renăscut libertatea.

Acu’ 17 ani

Timişoara fierbea pe străzi întunecate.

La egal cu domnul Emil Moise

Iaca, nu doar Emil Moise este ameninţat pentru icoane. La un comentariu la postarea „Mulţumesc din inimă domnului profesor Emil Moise”, Bogdan H. mi-a spus că-şi ascute cuţitul pentru întâlnirea cu noi.

Deci…meci egal!

Şi ca Bota alţii…

Azi am fost plecat, Agrişă mi-a spus că l-au prins pe Bota. Mâna cu 240 de km/h pe contrasens.

Dacă-i popă, Domnul i-o fi copilot.

Da’ nu i-a fost. De ce? Pentru ca Bota nici măcar popa nu-i. De preot ce să poţi spune?

Ca să fii popă trebuie să ai studii teologice şi să prosteşti, pe parcurs sau după. El nu le are. Aşa zice Arhiepiscopia Bucureştilor.

Bota ştie însă tipic. A slujit la Laura Stoica. Ştie să toarne vin pe colivă. Probabil că ştie canoane, Sfinţi Părinţi, condamnă ierarhi şi ecumenişti, tună şi fulgeră împotriva delăsării ascetice. Şi, tipic, scoate draci. Sigur există şi destui oameni care chair credc ă-i sunt recunoscători.

Dacă Patriarhia Romăna a spus că nu e preot în cadrul BOR, nu este. Îşi arogă calităţi pe care nu le are.

Până una alta:

  • nu primiţi la nici un serviciu religios vreun preot pe care nu l-aţi invitat;
  • dacă totuşi insistă să slujească şi preotul care vă este cunoscut admite asta faceţi cunoscut că nu veţi plăti decât preotul/ preoţii pe care l-aţi/i-ati invitat;
  • nu vă spovediţi la preoţi care nu sunt cunoscuţi de preoţii din parohia în care trăiesc;
  • nu daţi bani unui călugăr doar pentru că pretinde că e călugăr. Dacă totuşi vreţi să donaţi mănăstirii, cereţi nr de cont şi viraţi prin bancă sau trimiteţi banii direct la mănăstire prin poştă;
  • Dacă sunteţi în situaţia de a caza un preot care este necunoscut în zona în care locuiţi solicitaţi fără sfială prezentarea actelor de identitate, încercaţi să retineţi sau copiaţi seria.
  • refuzaţi participarea la orice slujbă de exorcism care nu îndeplineşte condiţii precum: săvârsirea slujbei de un duhovnic de vârstă venerabilă, ascetic, cunoscut, vieţuitor în mănăstire sau parohie recunoscută de Patriarhia Română. Dacă duhovnicul e tânăr chiar dacă pare plin de har, nu acceptaţi exorcismul.

Acestea sunt adresate credincioşilor ortodocşi. Nu sunt făcute cu altă autoritate decât cu cea a conformităţii cu doctrina, canoanele şi leguirile acceptate de BOR.
Toate cele de mai sus pot fi făcute cu politeţe şi bun simţ. Nu vă purtaţi de parcă aţi şti sigur că aveţi de a face cu un şarlatan. Puteţi neîndreptăţi un preot adevărat şi cinstit iar acest lucru înseamnă prigonire. Cei credincioşi ştiu ce înseamnă pentru suflet să prigoneşti un preot cinstit.

Banalitate în straie duhovniceşti

Demult se plimbă pe lângă noi copilăreasca întrebare cu variabilă pe la mijloc:

Ce X ai lua pe o insulă pustie?

Agrişă are azi varianta:

„Cu ce duhovnic ai sta pe o insulă pustie?”

Agrişă ar sta cu părintele Dorin. Cu el ar dezbate în pacea izolării derapajele unei posibile lumi seculare atât de îndepărtată încât ar părea ireală.

Eu n-am pe nimeni. Dar cred că dacă aş rămâne accidental pe o insula pustie aş dori să fie anunţat părintele Miloş. Astfel, el la Bocşa, eu pe insula ascetismului accidental, am fi împreună în rugăciune. M-aş ruga mai tot timpul, ca să fiu sigur că astfel mă rog deodată cu el iar el s-ar ruga mai tot timpul ca să-mi uşureze efortul de a mă însoţi cu el în rugăciune.

Voi?

Întâlnirea cu Ştefan

Cu Ştefan Tălpălaru, Agrişă şi cu mine avem o relaţie de fan club. Noi, fani anonimi, el admirat.

Într-o seară plimbându-mă prin blogosat am dat de Stefan’s rant şi m-am bucurat că printre toate preocupările am regăsit şi credinţa. Şi nu oricum ci în forma ei sublimă- revolta! Credinţa fără revoltă e formalistă şi goală. E credinţă fără pasiunea întrebării. Pentru că revolta este în spiritualitate trăirea intensă a importanţei răspunsurilor.

Lui Agrişă i-a plăcut mult incisivitatea şi acurateţea lui Ştefan. „Bună plămadă” a spus când i-am citit disputa mea cu el. „Tu, pe de altă parte, neatent, grăbit şi dezlânat”.

Nu ştiu dacă v-am spus, Agrişă nutreşte o formă rară de agorafobie, e webofob. Se teme de expunerea publică prin web. N-ar scrie un rând pentru net în nici un caz. Îl îngrozeşte elasticitatea ortografiei pe net, strâmbă din nas când fac typo, plânge când vede texte fără diacritice şi urlă când vede tz, sh & comp. Mă rog, ciudăţeniile lui…netul nu-i Academie.

În contextul ştirii despre „impertinenţa” Bisericii de a se autofinanţa Ştefan a lasat un semnal de genul „receptat”!

Desigur, având cu totul altă părere decât el (veţi vedea că mai mult aparent şi în formă) am considerat oportun să mă întâlnesc cu cu el. Îmi pare o dezbatere de calitate şi pertinentă. Nu are rost să o reproduc, dar sperând că nu-l deranjăm prea mult pe Ştefan, vă invit pe la el.

Confirmare

Teama lui Agrişă de sistemul medical românesc se amplifică pe măsură ce rămân tot mai puţine zile până la aderare.

A aflat de la ştiri că o femeie din Arad a fost plimbată în nebunie de la un spital la altul. Mi-a spus că se miră de un lucru, cum de după ce au plimbat-o la municipal, apoi la dermatologie de unde au dus-o la ortopedie şi au cărat-o din nou la munnicipal nu au plimbat-o si la o mănăstire poate-i spune vreun preot ceva rugăciuni. Nu spre binele ei, ci al celor de la ambulanţă, că dacă murea femeia puteau da vina pe preot.  Iar rana de pe picior ar fi fost de la faptul că ritualul de exorcizare presupune legarea victimei de picior pe o cruce răsturnată.

Aşa, fără protecţia popii, dacă s-ar fi întâmplat ceva, cei de pe ambulanţă ar fi fost de vină, nu sistemul.

Păi? Şi să nu-i dau bani la Agrişă să scoată furunculul din dos la Viena sau Paris?

Doar avem mesaje pozitive în acest sens de la conducători.

Agrişă: Mulţumesc din inimă domnului profesor Emil Moise!

Agrişă cum deja îl ştiţi este când profund, când superficial şi mai tot timpul ciudat.

Azi şi-a închinat ziua de rugăciune domnului Emil Moise.

Eu am fost împotriva acestui gest. La urma urmei, acest micuţ isaur modern are incertituni el însuşi în ce-i priveşte relaţia cu credinţa. Apoi gesturile lui, oricum le-ar justifica le văd ca fiind împotriva credinţei şi-l consider un apostat.

Dar Agrişă e senin. Dis de dimineaţă, el se trezeşte la 6 a.m. pentru rugăciune de dimineaţă – ceea ce eu văd ca act extrem, şi-a propus ca la toate rugăciunile zilei, inclusiv la rugăciunile mesei, să-l pomenească pe isaurul Emil Moise.Doar când a văzut că mi-a răsturnat firea cu susu’n jos şi că asta dăunează cercetărilor mele a catadicsit să-mi spună:

– Seme, dacă l-aş întâlni pe fratele (!!!) Emil Moise i-aş mutumi cu cea mai mare sinceritate. Cine ştie câţi ani ar fi trecut până să putem, noi ortodocşii, descoperi câţi prieteni are bunul Dumnezeu. Acum, ca la un semn tainic, Dumnezeu a vorbit nu doar prin gura dreptmăritorilor ci şi prin a celor cu care prea ades avem atâtea de rostit cu neputinţă contradicţiei. Ai văzut cum atât de multe religii, culte şi confesiuni s-au aliat pentru apărarea prezenţei credinţei în viaţă socială? De acum aproape că nu mai contează ce se hotăreşte în Pretoriu sau Sinedriu, vânzarea e spre bucurie, ortodocşii vor şti că nu stau singuri înfruntând secularismului. Iar politicienii vor şti că voturile credincioşilor valorează 170%!

Apoi, cu un gest pe care l-ar putea lua oricine ca teatral dacă nu-i ştie sinceritatea firii, zise:

– Domnule profesor Emil Moise, vă multumesc că aţi fost sabotorul care surpând mina a scos comoara prieteniei în credinţă. Dumneavoastră sunteţi membrul fondator al Solidarităţii pentru Apărarea Drepturilor lui Dumnezeu!

Minune

M-a călcat pe bocanc, unu’ la care-i zice Ţeastă. Nu-i spune degeaba, e căpos deşi nu-i prost de tot. Scriu asta pentu că deja aşteptăm Sfânta Liturghie de Sfântul Nicolae.

Ei bine, cu Teastă m-am întins la vorbe miercurea trecută. Ma ironiza cu un text de reclamă, el e băutor de bere, ceva de genul: „românii au sărvătoari multie…”. Nu vă scriu numele berii că sunt antialcool. Las’ că şi voi vedeţi reclama dacă sunteţi curioşi. Dar ideea e că ăia serbau încheierea reviziei la apa caldă, iar el mă buzărea că serbez pe Sfântu’ Andrei. În fine, mi-a scapat că lui Dumnezeu nu-i place să nu ţinem sărbătorile, iar Ţeastă mi-a oferit un pariu mussolinic. El va bârâi mâinie tractorul când bat clopotele de Prefacere şi dacă lui Dumnezeu nu-i place să-i facă ceva rău.

Mda. Vă vine să credeţi că butucul ăsta de om chiar aşa a făcut? A bârâit tractorul nu doar la Prefacere ci şi când am ieşit de la biserică! Apoi m-a strigat, deşi eram cu părintele:

– Ai văzut, Seme? Sunt bine sanătos, niciodată nu mi-a mers tractorul mai bine! şi a plecat la birt.

Javră de om, m-am gândit şi în sinea mea aş fi dorit din tot sufletul să facă Dumnezeu o minune şi să-l pună la punct.

Spre seară, Agrişă m-a găsit tulburat, voia să-mi arate un nivel la Klotski. Dar ascultăndu-mi păsul a dat din cap mirat şi a spus:

– Seme, da’ ce minunee!

– Ce minune? am întrebat în zeflemea.

– Îţi dai seama ce minune că Dumnezeu nu l-a prăpădit de Ţeastă? La aşa hulă numai minunea milostivirii lui Dumnezeu l-a scăpat!

Dumnezeu a făcut o minune, dar la punct m-a pus pe mine.

Air Wicks

De când şi-a îmbrăcat casa cu polistiren şi a împodobit-o cu termopane în rame de PVC, Agrişă a devenit un fundamentalist al conservării energiei. Orice comunicare cu exteriorul fiind combătută cu vehemete spume şi paste de silicon.

Mi-a părut aiurea să-şi aerisească prin ercondisionăr toată casa. Am pledat pentru ferestre deschise, iar Agrişă a ales să nu mai folosească nici ercondişionărul ca să economisească energia electrică.

– Agrişă! Îţi dai seama cum o să pută în casa ta?!

– Air Wicks, mi-a răspuns, e soluţia modernă. Trezeşte-te omule! Credeai că a aerisi însemnă a îmbunătăţi calitatea aerului respirabil din casă? Nope! Înseamna să inhalezi chimicale din cel mult 36 în 36 de minute ca să îţi pară că-ţi miroase a bine!

Apoi mi-a şoptit: Sunt sigur că Air Wicks e un brand al Solidarităţii pentru Libertatea de Conştiinţă. Te îmbată cu păreri până când putoarea îţi pare bine înmiresmată şi nu te mai temi să-ţi ascunzi încălţările dihoreşti în dulap. Dar, mai ştiu o taină. Cu Air Wicks spui ce vrei, din 8 în 8 minute sau, mă rog, cum îţi place, (aerul) ce iese din gură nu-ţi mai pute.

Am rămas cu gura căscată, pentru acest nebun argumentarea unui punct de vedere este însoţită compulsiv cu ajustarea mediului la conţinutul mesajului.

Wow! Am privit reclama la Air Wicks cu alţi ochi. Fară să vrea Air Wick brenduieşţe ascunderea duhorii. Păcat că nu e originală ideea!

Ce cântăreţi de strană îl enervează pe Agrişă?

Cantorii „pe care îi trage firea la urlare”;

Cantorii care cred că „ştiu tipic” mai mult decât popa;

Cantorii care cer banii pentru slujbe în numele popii;

Cantorii care beau înainte de slujbe ca „să meargă bine pe glas”;

Cantorii care beau vinul de împărtăşanie;

Cantorii care cer colacul popii şi apoi spun că popa dă colacii la porci;

Cantorii care cântă atât de frumos încât uită că slujesc Dumnezeului smereniei;

Cantorii care se fac prieteni cu popa ca să aibe ce povesti în sat;

Cantorii care se iau la întrecere la simplu sau pe echipe în timpul slujbelor;

Cantorii care taie ecteniile cu răspunsul de spaimă să n-apuce altul la cântat;

Cantorii care flirtează cu „muierile când mere popa cu crucea”;

Cantorii care cântă pe glasuri „moştenite din ăi bătrâni”;

Cantorii care lungesc înmormântarea când slujesc un bogat;

Cantorii care…

Dar l-am oprit. Nu mai vreau să ştiu. După popi, acum cantorii? Eşti cam nervos Agrişă. Cine te-o mai fi enervând?

Postări, posturi şi post-uri

Recunosc că nu l-am putut lamuri pe Agrişă că limba română, asemenea unui organism viu, ce este, se dezvoltă. Astfel că este normal să apară un neologism: posturi. Nu, nu cu privire la abţinerea ritualică de la oarecare delicii, nici cu privire la oarece poziţii ale trupului ci cu privire la afişarea unui continut pe un site.

Cârcotaşul ăsta susţine îndârjit că nu e loc pentru un neologism în organismul unei limbi dacă deja există cuvântul cu funcţiile şi caracteristicile pretendentului. Aşadar, Agrişă recomandă: „postări”. Dar eu tot cred că se poate şi „post-uri”, poate mai puţin „posturi”

Ce să mai spunem de „linie” în loc de „rând”?

Ne-am întâlnit prea des cu profesorul Pruteanu? 😉

Secularismul ca o fiară

Am simţit nevoia să comentez la o postare a grupării aproape despre secularizare în spaţiul ortodox. Ca să aveţi întregul concept înaintea minţii vizitaţi link-ul de mai sus. Eu, Semiotikos am crezut de cuvinţă să pun comentariul şi aici pentru ca îşi comunică şi aşa conţinutul:

Secularizarea e gândul care surprinde deşi de mult şi-a anunţat vizita nedorită. E atât de urâcios acest gând încât noi, cei din familie, întoarcem scârbiţi capul sperând că va trece nepăsătoare pe lângă noi. Dar deşi nu o vedem îi simtim duhoarea şi ne speriem. E bine că mai nou, ne-am săturat şi întoarcem capul să înfruntăm Fiara.
Şansele de izbândă? Supreme sau infime, cui îi pasă? Suntem generaţia hranită cu frustrările întemniţaţilor, nouă ne pasă de înălţarea praporilor şi de limpezimea sângelui vărsat în luptă. „

Precizarea lui Agrişă

Mi-a mărturisit Agrişă:

„Îmi plac toţi preoţii, pe popi nu-i înţeleg.”

Prostuţul, de parcă nu mai toţi preoţii sunt popi din când în când?!

Sau există o companie a preoţilor şi una a popilor?